Marginile Celui Nemărginit

Există o margine a Timpului în care însăși saturația ei devine margine.

NU mă așteptam la asta… apusul serii îmi prevestea un întuneric adânc, cu forme telurice, omenesc din fire. Și m-am lăsat pradă acelui simțământ precoce, prea devreme ajuns la maturitate, fără zâmbete copilărești sau ghidușii de îngeri. Mi-era dor de eternitate, tânăr fiind în suflet, mi-era dor de veșnicie, renunțând la vise și la zborul lor, gândindu-mă că timpul nopții e veșnic și ceasul meu s-a scurs… Și nu mă așteptam când ivirea zorilor mi-au prins ochii în flagrant. De fapt, nu mă așteptam deloc.

Și m-am găsit mirându-mă de strălucirea unor zori feerici, uimindu-mă că din îmbinarea cerului cu marea nu se formează doar linia orizontului, ci apare Soarele, când se naște ziua pe pământ ca o nouă șansă la viața, care tocmai gândisem că murise odată cu pierderea nopții.

Sunt mirată în însămi naivitatea mea, cu inima tresărind de mireasma proaspătă din aer, surprinsă să descopăr că noaptea vine, dar pleacă odată cu ivirea zorilor, că i s-a impus o margine de dragul celor care nu știu să recunoască marginile nostalgiei obscurității. Noaptea îmbracă ușor sufletele și le poartă în vise întunecate care se cred fără sfârșit, ca o domnie eternă. Și marea îmi mângâie vârful picioarelor la marginea ei, să înțeleg că Cel Nemărginit, a pus margine marginilor, ca să trăiesc! Ca o nevoie de limitare a nesupunerii, ca o îmblânzire a firii. Și furtunile au margini și Glasul Lui le potolește în răzvrătirea lor, noaptea se supune zorilor de zi, moartea s-a plecat supusă în fața Celui ce a biruit-o și e Viu în Veci. Bocetul are sfârșit, chiar ploile se opresc să facă loc Curcubeului.

Destul înseamnă destul!

Destul de multe lacrimi care au înecat bucuria de a fi, destul de multe tristeți care au ucis credința nerostită a viselor Eterne. Destul a stăpânit iarna pe meleaguri primăvăratece.

Și eu ziceam că „voi veghea asupra căilor mele ca să nu păcătuiesc cu limba”(Ps.39:1), dar mă frământam fără margini de marginile pe care numai Unul Singur le poate pune și mă întrebam:” Doamne, spune-mi care este sfârșitul vieții mele, care este măsura zilelor mele, ca să știu cât de trecător sunt.”-(Ps.39:4)

Iată că viața mea este înfășurată pe degetul Tău, și marginea ei numai Tu o cunoști. Nu Te întreb de marginile Tale, ci doar să mă faci să cunosc marginile inimii pentru protecția ei de cele de dincolo de margini, de pe tărâmurile nepermise, ca locul Pomului Cunoașterii.

„Știu că Tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.”-Iov.42:2.

Mă-ntorc la marginile Tale, acolo unde sufletul meu Te binecuvânta fără margini Tată, Domn al Nemărginirii. Acolo, unde Lumina sălășluiește fără margini și strălucirea ei ține visele nopții departe… Și zorii răsar în fiecare dimineață în ascultare, ca și bunătatea Ta care se înnoiește și cunoaște doar marginile Celui Nemărginit.

„Binecuvântă, suflete, pe Domnul! Doamne Dumnezeule, Tu ești nemărginit de mare! Tu ești îmbrăcat cu strălucire și măreție! Te învelești cu lumina ca și cu o manta; întinzi cerurile ca un cort. Cu apele Îți întocmești vârful locuinței Tale; din nori Îți faci carul și umbli pe aripile vântului. Din vânturi Îți faci soli, și din flăcări de foc, slujitori. Tu ai așezat pământul pe temeliile lui, și niciodată nu se va clătina. Tu îl acoperiseși cu Adâncul cum l-ai acoperi cu o haină; apele stăteau pe munți, dar la amenințarea Ta au fugit, la glasul tunetului Tău au luat-o la fugă, suindu-se pe munți și coborându-se în văi, până la locul pe care li-l hotărâseși Tu. Le-ai pus o margine pe care nu trebuie s-o treacă, pentru ca să nu se mai întoarcă să acopere pământul. Tu faci să țâșnească izvoarele în văi, și ele curg printre munți. Tu adapi la ele toate fiarele câmpului; în ele își potolesc setea măgarii sălbatici. Păsările cerului locuiesc pe marginile lor și fac să le răsune glasul printre ramuri.”-(Ps.104:1-12).

Luminița Ciuciumiș