Misiunea printre oameni

Ultimele secole s-au dovedit a fi o adevărată bătălie pe câmpul misiunii evanghelice, de la cunoscutele experiențe ale extremismului sociologic până la așa-numitul extremism al evanghelizării, ceea ce a îngreunat practicile și bazele evanghelizării în întreaga lume. În acest articol aș dori să dezbat acest aspect al misiunii printre oameni, sperând să fie o contribuție pozitivă pentru slujitorii lui Cristos.

Experiențele trecutului

Privind spre Europa, America sau Africa, experiențele trecute îi clasează pe unii misionari sau pastori ca fiind legaliști, pe alții extremiști sau asupritori ai persoanelor care au avut nevoie să fie mântuite de Cristos. Astfel de cazuri abundă în cercurile de misiune, iar scopul acestui articol este de a diminua procesul extremismului cauzat de metodele folosite în lucrarea la care am fost chemați.

O problemă des întâlnită este că o parte din pastori sau lideri aleg extremele sociologice, fără a-și asuma responsabilitatea împărtășirii Evangheliei oamenilor aflați în întuneric. O altă categorie de pastori și lideri care practică doar evanghelizarea, fără a se îngriji de nevoile celor care sunt într-o situație extremă. Exemplul de mai jos prezintă această motivație.

Îmi aduc aminte de o misiune de evanghelizare la care am participat alături de o echipă de americani, cu ani în urmă. Ceea ce m-a surprins foarte mult erau metodele și strategiile pe care aceștia le foloseau în lucrare. Scopul lor era doar de a proclama Cuvântul, de a face poze și apoi de a-i lăsa pe așa-numiții „convertiți” să-și trăiască viața creștină fără a-i și uceniciza prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu. Astfel de metode și practici nu sunt biblice, iar următorul paragraf ilustrează cauza acestor situații.

Cred că „principiul unei mame” trebuie pus în practică și în evanghelizarea națiunilor. Ați întâlnit vreo mamă care să-și lase copilul flămând sau să nu-i poarte de grijă până când acesta nu ajunge la acea maturitate în care să nu mai fie dependent de ea? Mulți pastori au uitat că ei trebuie să fie păstorii acelor suflete care au nevoie de Cristos, nu doar la începutul acestei nașteri, ci până la maturizarea lor în Cristos. Acest proces prezintă o provocare pentru fiecare lucrător care este implicat în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Provocările prezentului

Postmodernismul aduce una dintre cele mai provocatoare probleme pentru pastorii secolului 21. Pentru o combatere echilibrată și constructivă, între învățăturile postmodernismului și cele ale Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că pregătim pastorii în bazele fundamentale ale contextualizării.

Contextualizarea este cea mai dificilă armă în evanghelizare. Deși aceasta ar trebui să ne ajute în proclamarea Evangheliei, lipsa re-educării[1] și interacțiunii cu lumea seculară se prezintă ca o bătălie necâștigată. O realitate dureroasă este și aceea că lumea seculară interacționează mult mai eficient cu pastorii Bisericii lui Cristos, față de pastorii bisericii evanghelice, care sunt mult mai rezervați cu persoanele din exteriorul Bisericii lui Cristos. Astfel de complicații se vor adăuga și vor îngreuna proclamarea Evangheliei lui Cristos în lumea seculară. Deși aceste probleme pot fi schimbate, trebuie să ne asigurăm că pastorii și frații evanghelici sunt echipați în cunoașterea bazelor fundamentale ale credinței atunci când vine vorba despre discutarea punctuală a postmodernismului. Trebuie să luăm aceste lucruri în serios, deoarece acestea sunt fundamentele pe care întreaga mărturie și lucrare ale lui Cristos au fost construite. Dacă ignorăm importanța lucrării de mântuire și de glorificare a lui Cristos, creștinismul nu se mai poate numi creștinism evanghelic.

Baza oricărei teorii postmoderniste este aceea „că nu există un singur adevăr”, ci mai multe. Astfel, adevărul deținut de un musulman are aceeași valoare și înțelegere cu adevărul lui Dumnezeu. Această pluralitate nu își găsește rațiunea la masa discuțiilor, fără a obiectiva și împlini scopul distrugerii acestui adevăr absolut care este Cristos și care aparține doar lui Cristos. Isus Cristos a fost (și este) Adevărul încarnat, iar în timp ce El predica și se îngrijea de nevoile oamenilor, cei din jur I-au recunoscut această autoritate. Este însă important să înțelegem că acest adevăr nu Îi este atribuit lui Cristos doar pentru că El s-a îngrijit (și se îngrijește) de sufletele și nevoile oamenilor, ci El este Adevărul, deoarece Isus nu a fost creat, experimentat etc., ci, dimpotrivă, Isus este Adevărul, iar în Evanghelia după Ioan 1:1-14 se spune că El este Dumnezeul întrupat și identificat cu omul de rând. Ideea centrală a Evangheliei lui Ioan este că scopul pentru care el a scris această Evanghelie a fost de a-i convinge pe cei dezorientați de Adevărul întrupat, adică de Isus Cristos.

Obstacolele des întâlnite în bisericile noastre pot fi transformate în provocări la dezbateri constructive în acest secol secularizat. Provocările acestui deceniu au fost și încă sunt la baza tuturor discuțiilor omenești. Creștini fiind, nu vom putea să ne ferim de astfel de provocări sau obstacole distrugătoare, ci trebuie să ne asumăm responsabilitatea de a lupta pentru ceea ce credem că este adevărul absolut. Păstorii sunt cei care atât de la amvonul bisericii, cât și în grupurile de discuții, au responsabilitatea de a pregăti întreaga biserică în creșterea și maturizarea întregului trup pentru a-L mărturisi pe Cristos întregii lumi. Cauza pentru care 50% de americani nu cred într-un adevăr absolut este aceea că pastorii și liderii de tineret nu și-au asumat responsabilitatea de a-l instrui pe fiecare membru al bisericii în Cuvântul lui Dumnezeu.

Pavel, de altfel, îi cere tânărului Timotei ca acesta să păstreze învățăturile sale. Bisericii lui Cristos i se cere același lucru. Această dorință de a-l păstra pe Cristos în centrul vieții personale și al bisericii se va rezuma întotdeauna la factorul acestei relații între Dumnezeu și om. Care este valoarea lui Dumnezeu în viața noastră? Pentru a păstra această relație atât în biserică, cât și în afara acesteia, trebuie să ne asigurăm că avem o țintă potrivită, o cale spre care ne îndreptăm întreaga ființă și viață.

Ținta viitorului

Apostolul Pavel le scrie filipenilor din Roma, unde este întemnițat, însă cu libertatea de a scrie și de a avea vizitatori care să-l încurajeze în lucrarea la care a fost chemat. Din această închisoare, Pavel este informat despre problemele întâmpinate de această biserică. Problemele acestei biserici sunt descrise în capitolul trei, unde Pavel prezintă adevăratele bătălii cu care se confrunta această biserică. Primele și ultimele versete ale acestui capitol ne prezintă felul de gândire cunoscut astăzi ca identitatea postmodernistă, în care fiecare are un adevăr, iar mai apoi dreptul de a face ceea ce îi place.

Pavel se opune unei astfel de gândiri, iar strategia pe care o folosește este de a îndrepta privirile filipenilor spre Cristos și spre planul Său de mântuire, edificare și glorificare. Glorificarea are de-a face cu acea țintă spre care ne ațintim atât ochii cât și mințile și, nu în ultimul rând, întreaga ființă spre Cristos. Cei care au pierdut această țintă (și mulți se află în această categorie) au pierdut-o din cauza faptului că s-au îndepărtat de Cristos și s-au dus spre alți dumnezei. Scopul pastorilor și al liderilor este de a se ocupa, sub orice formă posibilă, de edificarea copiilor lui Dumnezeu. În misiunea locală, una din situațiile în care eșuăm în lucrarea între (și cu) oameni este lipsa autenticității unei vieți asemănătoare lui Cristos (Identitatea cu El) ale cărei temelii sunt bazate și clădite pe Cuvântul lui Dumnezeu.

Mărturia Bisericii din Tesalonic este bazată pe cele trei concepte biblice ale lui Dumnezeu. Primul principiu este că lucrarea de evanghelizare și edificare în comunitatea existentă s-a făcut prin credință. Astfel, credincioșii din Tesalonic au urmat exemplul lui Pavel, care la rândul lui Îl urma pe Cristos. Observați că această lucrare de proclamare a Cuvântului nu s-a împlinit prin anumite strategii de productivitate, nici prin anumite tradiții sau prin eforturi de asociere cu lumea seculară. Nu! Aceștia au urmat aceeași credință despre care Pavel scrie atât acestor frați, cât și filipenilor. O altă observație în acest capitol este unitatea acestor credincioși. Lucrarea nu aparține lui Pavel, nici păstorului local, ci această lucrare aparține lui Cristos, iar Cristos își aduce aleșii înaintea tronului Său prin biserica locală, care este alcătuită din frați și surori, și care la rândul lor au primit darurile necesare pentru a împlini această lucrare. Responsabilitatea fiecărui pastor este de a-i ajuta pe frați să descopere aceste daruri, iar mai apoi să le folosească atât în lucrarea de evanghelizare, cât și în cea de ucenicizare a celor lipsiți de Cristos.

Un alt factor acestei biserici este că lucrarea a fost împlinită și motivată de dragostea revărsată asupra lor de Cristos prin Cuvântul Său. Este interesant că această lucrare nu are la bază doar dogmatica acestei lucrări, ci și punerea acesteia în practică. Astfel, mărturia acestei biserici a răsunat în întreaga lume. Oare această mărturie era posibilă doar prin predicarea Cuvântului? Oare această mărturie avea să răsune doar datorită implicării prezentate în lucrarea socială a bisericii? Dragostea nu distinge acești doi termeni, ci, dimpotrivă, aceștia sunt bine închegați întrucât, dacă le despărțim, extremismul va ocupa poziția centrală în fiecare lucrare printre oameni.

Ca și pastori sau lideri ai poporului lui Dumnezeu, trebuie să ne asigurăm că nu ne ascundem sub perdeaua extremismului. Atunci când alegem această cale, rezultatul întregii lucrări va fi unul împotrivitor Scripturii și, mai târziu, se va îndrepta spre necontextualizare. Atât păstorii cât și liderii bisericilor evanghelice trebuie să devină agenți prin care atât dragostea, cât și motivația Evangheliei, să fie un factor al schimbării în comunitatea în care au fost așezați. Scopul pentru care am fost așezați în această lume este de a îndrepta privirile oamenilor spre Cristos, iar acest lucru a fost împlinit de credincioșii bisericii din Tesalonic.

Ultima motivație care a contribuit la această răspândire a mesajului lui Dumnezeu pe întreg teritoriul Asiei Mici se datorează așteptării venirii Domnului Isus Cristos. Ținta lor era acea speranță a revenirii lui Cristos. Iată cu adevărat o țintă spre care întreaga biserică își avea ațintite atât inimile cât și mințile. În timp ce aceștia Îl așteptau pe acest Mântuitor (care îi adusese de la niște dumnezei falși la El Însuși, Dumnezeul adevărat) fiecare membru era implicat în lucrarea de evanghelizare și edificare a celor din afară așa-zisei biserici (sinagoga) sau din interiorul acesteia.

Cred că această mărturie este demnă de urmat. Biserica lui Cristos trebuie să-și ațintească ochii spre acea zi glorioasă în care Cristos se va întoarce după mireasa Sa. Scopul și responsabilitatea păstorilor și a liderilor este de a se asigura că pregătesc cu adevărat Biserica lui Cristos pentru aceea măreață zi. Când inima și mintea privesc spre Cristos, omul va fi gata să-L mărturisească pe Cristos lumii. Atunci când întreaga ființă a omului este focalizată asupra sa, acesta nu va putea să privească spre Cristos. Valoarea pe care Cristos o are în viața noastră va determina dragostea și pasiunea cu care Îl vom mărturisi pe El. Mult mai mult, acest lucru va dovedi pentru cine trăim în secolul 21.

Evanghelizarea în secolul 21

Evanghelizarea în secolul 21 trebuie să fie contextualizată și explicată fiecărui membru din Biserica lui Cristos. Sunt conștient că în multe biserici atât frații, cât și surorile, trebuie să fie reinstruiți în ceea ce ne privește acest subiect. Metodele și strategiile pe care le folosim în acest secol s-au învechit, iar păstorii și liderii bisericilor evanghelice vor trebui să asculte și să privească cu atenție la schimbările care au loc în România.

Momentan suntem înconjurați de mii de tranziții care vin din afara țării. Cu această nevoie de schimbare trebuie să înțelegem provocările care sunt aruncate asupra tinerei generații, dificultățile provocate de locurile de muncă sau, mult mai mult, de sistemul educațional. Totodată, nu putem ignora numărul imens al persoanelor care sunt uitate de Biserica Evanghelică, cum ar fi: copiii străzii, orfanii, văduvele, prostituatele, bețivii, consumatorii de droguri, homosexualii, oamenii de la sate, rromii etc. În toate aceste sfere trebuie să ne alăturăm oamenilor, iar prin prisma Cuvântului lui Dumnezeu și cu ajutorul Duhului Sfânt este important să schimbăm lumea cu Cristos.

Nu am să prezint pe larg misiunea pe care Isus Cristos a avut-o între oameni, deoarece problema noastră nu este cunoștința, ci practica. Trebuie să iubim, și să ne îngrijim de întreaga lume, de întreaga comunitate în același fel în care Isus a avut grijă de noi. Noi avem singurul mesaj care îi poate elibera pe oameni de poveri și de păcate. Aceștia pot găsi această libertate în Cristos însă pentru ca acest lucru să se întâmple, Biserica Evanghelică, prin păstorii și membrii acesteia, trebuie să se implice în lucrarea de evanghelizare și de ucenicizare, care se ocupă atât de aspectul spiritual cât și de cel fizic.

Scris de Cosmin Pascu