Un Dumnezeu drept - C. Spurgeon

Când mă aflam sub condamnarea păcatului am avut un adânc și acut simț al dreptății lui Dumnezeu. Păcatul, oricare ar fi el pentru alți oameni, a devenit o povară intolerabilă pentru mine. Asta nu însemna atât de mult că mă temeam de mânia ce avea să vină, ci că mă temeam de păcat. Mă știam pe mine însumi ca fiind oribil de vinovat încât îmi aduc aminte că simțeam că dacă Dumnezeu nu m-ar pedepsi pentru păcat, El ar trebui să facă acest lucru. Am simțit că judecătorul întregului pământ ar trebui să condamne un asemenea păcat ca al meu. Am stat pe scaunul de judecată și m-am condamnat la pieire, căci am mărturisit că, dacă aș fi fost Dumnezeu, nu aș fi putut face altceva decât să trimit o făptură atât de vinovată ca mine în adânc, în cel mai de jos iad. Tot timpul aveam în gând o grijă profundă pentru onorarea numelui lui Dumnezeu și integritatea stăpânirii Lui morale. Am simțit că nu aș avea conștiința împăcată dacă păcatul ar putea fi iertat nemeritat. Păcatul pe care l-am făptuit trebuia pedepsit. Dar apoi s-a ridicat întrebarea cum Dumnezeu poate fi drept și totuși mă poate justifica pe mine care eram atât de vinovat. Mi-am întrebat în inima mea, „cum poate fi El și drept și justificator?” (Romani 3:26). Eram îngrijorat și obosit de această întrebare; și nici nu puteam vedea un răspuns la aceasta. Cu siguranță nu puteam inventa un răspuns care să-mi fi satisfăcut conștiința.

Doctrina ispășirii este pentru mine una dintre cele mai sigure dovezi ale insuflării divine ale Sfintei Scripturi. Cine și-ar fi închipuit sau și-ar fi putut închipui ca Dregătorul cel drept să moară pentru rebelul cel nedrept? Aceasta nu este o învățătură a mitologiei umane sau vre-un vis al imaginației poetice. Această metodă de ispășire este cunoscută printre oameni numai pentru că este un fapt împlinit. Ficțiunea nu l-ar fi putut născoci. Dumnezeu însuși a hotărât lucrul acesta. Nu este un lucru care ar fi putut fi imaginat.

Auzisem planul mântuirii prin jertfă încă din tinerețe, dar în adâncul sufletului meu nu am știut mai mult despre acesta decât dacă aș fi fost născut hotentot1. A fost pentru mine ca o nouă revelație, atât de proaspătă ca și când nu aș mai fi citit scripturile niciodată, că Isus a fost declarat „ispășire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 2:2), pentru ca Dumnezeu să fie drept.

În timp ce eram îngrijorat față de posibilitatea ca un Dumnezeu drept să mă ierte, am înțeles și am văzut prin credință că, El, Fiul lui Dumnezeu, s-a făcut om și, în propria-i persoană binecuvântată, a purtat păcatul meu în propriul Lui trup pe lemn. Am văzut că pedeapsa, care îmi dă pacea, a căzut peste El, și prin rănile Lui am fost tămăduit (Isaia 53:5). Ați văzut vreodată așa ceva? Ați înțeles vreodată cum Dumnezeu poate fi drept pe deplin, nici remițând pedeapsa, nici tocind ascuțișul săbiei, și totuși poate fi nemărginit de îndurător și poate îndreptăți pe cel nedrept care se întoarce spre El? A fost pentru că Fiului lui Dumnezeu, nemărginit de glorios în unicitatea Lui, a apărat legea, purtând sentința cuvenită mie, pentru ca astfel Dumnezeu să-mi treacă cu vederea păcatul. Legea lui Dumnezeu a fost apărată mai mult prin moartea lui Hristos decât dacă toate fărădelegile ar fi fost pedepsite pentru totdeauna. Suferința Fiului lui Dumnezeu pentru păcat a fost o mai măreață întărire a domniei lui Dumnezeu decât suferința întregii omeniri.

„Isus a purtat sentința de moarte în locul nostru!” Iată minunea! Iată-L atârnând pe cruce! Aceasta este cea mai mare imagine pe care o vei vedea vreodată: Fiul lui Dumnezeu și Fiul omului! Atârnă acolo, purtând dureri nespuse—cel Drept pentru cei nedrepți—pentru ca să ne aducă la Dumnezeu. O, măreția acestei imagini! Cel Nevinovat suferind! Cel Sfânt condamnat! Cel din veșnicii binecuvântat făcut blestem! Cel Infinit Glorios supus la moarte rușinoasă! Cu cât mă uit mai mult la suferințele Fiului lui Dumnezeu, sunt cu atât mai sigur că îmi vor fi suficiente. De ce a suferit El, dacă nu pentru a îndepărta pedeapsa de la noi? Dacă, apoi, a îndepărtat-o prin moartea Lui, este îndepărtată, și aceia care cred în El nu mai trebuie să se teamă de ea. Trebuie să fie că, din moment ce ispășirea este făcută, Dumnezeu este capabil să ierte fără a zdruncina temelia tronului Său și fără a șterge cel mai mic lucru din cartea legii. Conștiința primește un răspuns complet la extraordinara ei întrebare. Mânia lui Dumnezeu împotriva nedreptății, oricare ar fi aceasta, trebuie să fie, dincolo de orice concepție, teribilă. Bine a spus Moise, „Cine ia seama la tăria mâniei Tale...?” (Psalmul 90:11). Totuși când îl auzim pe Domnul Gloriei strigând, „Pentru ce M-ai părăsit?” (Psalmul 22:1) și-L vedem dându-și duhul, simțim că dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută din belșug printr-o ascultare atât de perfectă și o moarte atât de teribilă, făptuită de o persoană atât de divină. Dacă Dumnezeu Însuși se pleacă în fața propriei Sale legi, ce poate fi făcut mai mult de atât? Meritul ispășirii este mult mai mare decât pedeapsa pe care o merită tot păcatul uman. Marele abis al iubitorului sacrificiului de sine al lui Isus poate înghiți munții noștri de păcate, pe toți. De dragul bunătății infinite a acestui Om reprezentativ, Domnul ar putea să se uite cu îngăduință asupra altor oameni, oricât de nedemni ar fi în ei sau de ei. A fost miracolul miracolelor ca Domnul Isus Hristos să stea în locul nostru și să „poarte, pentru ca noi să nu purtăm niciodată, mânia justificată a Tatălui Său”. Dar El a făcut așa. „S-a sfârșit” (Ioan 19:30). Dumnezeu va salva păcătosul pentru că nu Și-a cruțat Fiul. Dumnezeu poate trece cu vederea fărădelegea ta pentru că a pus acele fărădelegi asupra singurului Său Fiu.

Ce înseamnă să crezi în El? Nu înseamnă doar să spui, „El este Dumnezeu și Mântuitorul”, ci să te încrezi în El în întregime, și să-L accepți pe El pentru mântuirea ta din acest moment înainte și pentru totdeauna—Domnul tău, Stăpânul tău, Totul tău. Dacă îl vei avea pe Domnul Isus, El deja te are pe tine. Dacă crezi în El, eu îți spun, nu poți merge în iad, pentru că acest lucru ar face ca jertfa perfectă a lui Hristos să nu aibă nici un efect. Dacă Domnul Isus Hristos a murit în locul meu, de ce ar trebui să mor și eu? Fiecare credincios și-a pus mâinile pe Jertfă prin credință, și a făcut-o a lui, și de aceea poate să rămână asigurat că nu poate pieri niciodată. Domnul nu ar primi acest dar în numele nostru pentru ca apoi să ne condamne la moarte. Domnul nu poate citi anularea condamnării noastre scrisă cu sângele propriului Său Fiu iar apoi să ne lovească. Aceasta ar fi imposibil. O, să ți se dea har chiar acum pentru a-L privi pe Isus, care este izvorul milei pentru omul păcătos! Te vei urca în această barcă de salvare așa cum ești? Aici este izbăvire de la naufragiu. Acceptă această izbăvire sigură. Aruncă-te înspre ea așa cum ești, și aruncă-te acum!

Îți voi spune acest lucru despre mine pentru a te încuraja. Singura mea nădejde pentru cer stă în ispășirea totală făptuită pe crucea Calvarului pentru cei nedrepți. Pe acest lucru eu mă bizui ferm. Nu am nici o umbră de speranță în altă parte. Tu te afli în aceeași situație ca mine, pentru că noi, nici unul din noi, nu avem nimic care să fie al nostru la care să merite să ne gândim ca la o temelie a încrederii. Haideți să ne unim mâinile și stăm împreună la piciorul crucii și să ne încredințăm sufletele o dată pentru totdeauna Lui celui care Și-a vărsat sângele pentru cei vinovați. Vom fi mântuiți de singurul, același Mântuitor. Dacă tu vei pieri punându-ți încrederea în El, și eu trebuie să pier. Ce pot să fac mai mult de atât pentru a-mi dovedi încrederea în Evanghelia care stă înaintea ta?