C.S. Lewis

Născut în Irlanda în 1898, C.S. Lewis este educat la Colegiul Malvern timp de un an, după care își continuă studiile în particular. Obținând cea mai mare distincție de absolvire acordată de Universitatea Oxford (triple First), rămâne în cadrul Universității ca Fellow al Colegiului Magdalen, funcționând ca tutore, în perioada 1925-1954.

În 1954 devine profesor de literatură medievală și renascentistă la Universitatea Cambridge. Cursurile ținute de el, remarcabile și populare, au influențat în mod profund și durabil generații de studenți.

Ateu până la maturitate, C.S. Lewis își descrie convertirea în Surprised by Joy (Surprins de bucurie): „În 1919, pe la Rusalii, m-am dat bătut și am admis că Dumnezeu este Dumnezeu… eram, poate, cel mai descurajat și mai nehotărât convertit din toată Anglia.” Această experiență a fost cea care l-a făcut să înțeleagă nu doar apatia, ci și refuzul activ de a accepta religia; pornind de aici, în ipostaza de scriitor creștin înzestrat cu o minte excepțional de ascuțită și de logică și cu un stil lucid și înviorător, C.S. Lewis a fost fără egal.

The Problem of Pain (Problema durerii), The Screwtape Letters (Scrisorile lui Sfredelin sau Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr), Mere Christianity (Creștinism. Pur și simplu), The Four Loves (Cele patru iubiri), precum și postuma Prayer: Letters to Malcom (Rugăciune: Scrisori către Malcom) nu sunt decât o parte dintre operele sale cele mai vândute. A scris și cărți pentru copii și science-fiction, în paralel cu multele sale lucrări de critică literară. Operele sale sunt cunoscute de milioane de oameni, pretutindeni în lume, prin traduceri.

S-a stins din viață în 22 noiembrie 1963, în locuința sa din Oxford.

Citate

Cine oare îmi va încredința un trup duhovnicesc atâta vreme cât eu nu pot stăpâni nici măcar un trup pământesc? Trupurile mici și pieritoare pe care le avem acum ne-au fost dăruite așa cum școlarilor li se dau poneii. Trebuie să învățăm să conducem, nu pentru că într-o bună zi am scăpa cu totul de cai, ci pentru că într-o bună zi s-ar putea să călărim pe deșeuate, neînfricați și voioși, pe acei bidivii incomparabil mai mari, pe caii aceia înaripați, strălucitori, de pasul cărora se cutremură lumea și care ne așteaptă poate chiar acum cu nerăbdare, bătând din copite și sforăind pe nări, în grajdurile Împăratului. Nu că galopul ar fi lipsit de orice valoare dacă nu ar fi un galop împreună cu Împăratul, dar cum altfel - de vreme ce El și-a rezervat propriul armăsar - L-am putea însoți? Cu cât Dumnezeu deține un control mai mare asupra noastră, cu atât devenim mai mult noi înșine - pentru că El ne-a făcut. El a inventat felul de oameni care tu și eu am fost concepuți să fim… Când mă întorc la Hristos, când mă predau pe mine însumi personalității Lui, atunci încep pentru prima dată să am cu adevărat propria-mi personalitate.

De ce să iubim, dacă pierderea ne provoacă suferință? Iubim, ca să știm că nu suntem singuri.

Dumnezeu nu ne poate oferi fericire și pace în afara Lui, pentru că ele nu se află acolo. Nu există așa ceva.

Există două feluri de oameni: cei care îi spun lui Dumnezeu „Facă-se voia Ta” și cei cărora Dumnezeu le spune „Bine, acționează după cum crezi”.

Creștinismul, dacă este fals, nu are nicio importanță, iar dacă este adevărat, are o importanță covârșitoare. Dar nu poate avea o importanță moderată.

Creștinul are un mare avantaj față de ceilalți oameni, nu pentru că este mai puțin căzut decât ei, nici pentru că este destinat să trăiască într-o lume căzută, ci pentru că știe că este un om căzut într-o lume căzută.

În realitate, rugăciunile noastre care par cele mai proaste, pot fi, în ochii lui Dumnezeu, cele mai bune. Mă refer la acelea care sunt cel mai puțin susținute de sentimente evlavioase. Pentru că ele s-ar putea să vină de la un nivel mai adânc decât sentimentele. Dumnezeu pare să comunice cu noi extrem de profund atunci când ne prinde, cum s-ar spune, cu garda jos.