J. Hudson Taylor

Dumnezeu l-a folosit pe J. Hudson Taylor, întemeietor și conducător al Misiunii Centrale din China (China-Inland-Mission, CIM) într-un mod unic, înainte de toate spre deschiderea Chinei interioare pentru mesajul lui Isus Cristos. Când H. Taylor a fost chemat acasă la Domnul în 1905, și Hunan ca ultima din cele optsprezece provincii, se deschisese pentru lucrarea misionară.

Hudson Taylor s-a născut la 21 mai 1832 în Barnsley, Anglia, ca fiu al unui farmacist. În vârstă de aproape șaptesprezece ani s-a convertit la citirea unui tractat, în timp ce mama lui, plecată la odihnă în depărtare, se ruga pentru el. Tânărul s-a pus la dispoziția lui Dumnezeu fără rezerve. „Atunci du-te pentru Mine în China!” suna însărcinarea lui Dumnezeu. Deși până atunci nu știuse nimic despre această țară, a dat urmare acestei chemări și a plecat în 1853 din însărcinarea unei societăți misionare de abia întemeiate. Trei ani mai târziu s-a despărțit de această misiune, înainte de toate pentru că aceasta nu și-a păstrat principiul de a nu face datorii, ci din contră, se încărcase de datorii.

Din această pricină a rezultat aproape inevitabil pentru Taylor necesitatea de a înființa o societate misionară proprie, ai cărei membri erau de acord să nu ceară în nici o situație bani de la oameni, ci să se bazeze numai pe promisiunile și ajutorul lui Dumnezeu.

Dumnezeu a binecuvântat munca acestui bărbat care a lucrat pentru Domnul lui fără odihnă, mânat de o dragoste arzătoare pentru chinezi. Prin credință el a lansat o chemare pentru conlucrare și a găsit pretutindeni ascultare, mai întâi în Marea Britanie, apoi și în celelalte țări din Europa, în America, în Australia, în Noua Zeelandă. Peste tot s-au înființat filiale și cercuri de prieteni ai CIM.

În anul 1858 Taylor s-a căsătorit pentru prima oară. Cu soția lui Maria a avut o căsnicie foarte fericită, binecuvântată cu cinci copii. Dar suferința nu a lipsit. Doi copii au murit de timpuriu, iar în 1870 și soția lui.

Cu Jennie Faulding, o misionară, Taylor s-a căsătorit a doua oară. Și ea i-a fost un ajutor prețios în lucrarea care se extindea tot mai mult.

Era multă bucurie în lucrarea misionară; dar neîntrerupt au fost și greutăți, încercări, vremuri de necaz. Cea mai grea încercare a credinței a trăit-o bărbatul îmbătrânit, cu sănătatea complet dărâmată în timpul răscoalei boxerilor din anul 1900, când soseau zilnic noi vești despre ucidere și distrugere. CIM a pierdut în aceste luni 58 de misionari și 28 de copii.

Încă în acest an Taylor și-a hotărât succesorul. În 1902 D. E. Hoste a preluat întreaga povară a postului.

În 1903 soția lui, Jennie, a plecat la Domnul. A fost ultima pierdere personală a lui Taylor. Totuși sănătatea lui s-a îmbunătățit încă o dată într-atât încât în primăvara anului 1905 a îndrăznit să călătorească o ultimă oară spre China, însoțit de fiul și nora lui. În călătoria de vizită Taylor a fost primit în fiecare stațiune cu cea mai mare dragoste și respect. A mai trăit împlinirea îndelung nutritei lui dorințe de a face cunoștință cu provincia Hunan. Aici, în capitala Changsha, în mod neașteptat, Dumnezeu l-a dus acasă în 3 iunie 1905.

O viață grea, extrem de bogată în lipsuri, dar nesfârșit de plină cu binecuvântare și bucurie, își găsise pământescul sfârșit. Să ascultăm încă două mărturii de la contemporani.

Un misionar, care a lucrat strâns împreună cu Taylor mulți ani, a scris: „Viața lui putea suporta o încercare. În ea nu era nimic întunecat sau ascuns. Cu un om ca el te puteai apuca de orice lucru. N-am întâlnit niciodată pe cineva care să fie mai consecvent - și eu l-am cunoscut și l-am observat ani de zile. El umbla înaintea lui Dumnezeu, de aceea viața lui era o lumină. Zi și noapte, literal în fiecare ceas era gata de ajutor. Stăpânirea lui de sine și sfințenia lăuntrică erau unice, asta o simțeam toți”.

Un tânăr candidat misionar a relatat despre o oră de rugăciune pe care a ținut-o H. Taylor în Londra: „Înfățișarea lui nu m-a impresionat. Statura lui era subțire și avea o voce blajină. Ca și cei mai mulți tineri credeam că puterea e legată de sonoritate și că o personalitate de conducător trebuie să impresioneze și fizic. Dar când el a spus: „Să ne rugăm” și a rostit rugăciunea de început, părerea mea s-a schimbat complet. Încă nu auzisem pe cineva rugându-se așa. Era în ea o simplitate, o finețe, o îndrăzneală, o putere care copleșea și lăsa să se vadă clar că Dumnezeu îl primise în cercul intim al prietenilor Săi... O asemenea rugăciune era în mod vădit rezultatul lungii lui rămâneri în locul ascuns din preajma lui Dumnezeu