John Wycliffe

John Wycliffe, care a trăit în timpul domniei regelui Edward III, în 1372, a fost profesor la Universitatea din Oxford. Într-o vreme în care doar puțini oameni s-au bucurat de educație, Wycliffe a fost cunoscut pentru erudiția sa în filozofie și religie.

În această perioadă creștinismul era într-o situație tristă. Deși toată lumea cunoștea numele Cristos, puțini îi înțelegeau învățătura. Credința, mângâierea, folosul Legii, lucrările lui Cristos, slăbiciunea omenească, Duhul Sfânt, puterea păcatului, lucrările harului, mântuirea prin credință și libertatea creștinului nu au fost pomenite niciodată în Biserică. În schimb, Biserica era preocupată doar de ceremoniile vizibile și tradițiile omenești. Oamenii își petreceau toată viața îngrămădind ceremonie după ceremonie în dorința de a căpăta mântuirea, fără să știe că o puteau primi doar cerând-o. Oamenii simpli, needucați, care nu cunoșteau Scriptura, se mulțumeau să cunoască ce le spuneau pastorii, iar aceștia erau preocupați să îi învețe doar lucrurile venite de la Roma, majoritatea învățăturilor fiind date spre folosul propriului lor ordin și nu pentru slava lui Cristos.

Văzând că Evanghelia lui Cristos este pângărită de greșeli și invenții ale acestor episcopi și călugări, s-a hotărât să facă tot ce-i stă în putere ca să schimbe situația și să-i învețe pe oameni adevărul. S-a luptat mult ca să declare în mod public faptul că intenția sa era doar să scape Biserica de idolatrie, mai ales în ceea ce privește sacramentele și împărtășania.

Acest lucru a înfuriat desigur pe călugări, ale căror ordine au devenit avute în urma câștigurilor intrate din oficierea ceremoniilor și plata serviciilor lor. În curând preoții și episcopii s-au alăturat nemulțumiților, urmați de arhiepiscopul Simon Sudbury, care a întrerupt salarizarea lui Wycliffe și i-a poruncit să nu mai predice împotriva Bisericii. Când nici măcar acest lucru nu s-a dovedit eficient, arhiepiscopul a apelat la Papă. Însă Wycliffe a continuat să-și expună gândurile în predicile adresate poporului; regele Edward purta simpatie față de predicile sale dar s-a putut bucura și de sprijinul unor nobili ca John de Gaunt, Ducele de Lancaster, fiul regelui și Lordul Henry Percy.

Învățăturile lui Wycliffe pot fi sumarizate în următoarele puncte, preluate din predicile sale:

- Sfânta euharistie, după rugăciunea de consacrare, nu este chiar trupul lui Cristos;

- Biserica Romei nu este mai importantă decât orice altă Biserică, și lui Petru nu i-a fost dată mai multă putere de către Cristos decât altor apostoli;

- Papa nu are mai multă putere decât orice alt preot;

- Evanghelia este suficientă fiecărui om, fără alte reguli adăugate de oameni și fără adăugiri la Evanghelie;

- Nici Papa și nici o altă față bisericească nu are puterea sau dreptul de a pedepsi pe păcătoși.

În 1377 i s-a ordonat lui Wycliffe să apară în fața episcopilor săi și să răspundă acuzațiilor aduse de aceștia, din moment ce el a continuat să predice despre aceste lucruri deși i se interzisese. Wycliffe s-a înfățișat înaintea lor în ziua de joi, 19 februarie 1377, însoțit de patru călugări învățați, Ducele de Lancaster și Lordul Henry Percy, care era Lord Mareșalul Angliei.

Catedrala Sf. Pavel a fost înconjurată de o mare mulțime care s-a adunat ca să ajungă la Capela Doamnei Noastre, unde autoritățile bisericești erau în așteptare. După câteva minute, Ducele de Lancaster și lordul Percy s-au implicat într-o discuție fierbinte cu episcopul, cu privire la Wycliffe, dacă el ar trebui să stea în picioare sau să șadă în timpul audierilor. În curând cearta a lăsat loc amenințărilor, toți cei prezenți s-au alăturat grupurilor antagoniste și conciliul a trebuit să fie dizolvat încă înainte de ora 9. Wycliffe a scăpat astfel de pedeapsa pentru cazurile sale. În curând a murit regele Edward III și tronul a fost ocupat de nepotul său, Richard al II-lea. Ducele de Lancaster și Lordul Percy au renunțat la slujbele lor guvernamentale și s-au retras din viața publică, dar Wycliffe încă se putea bucura de sprijinul multor nobili. În 1377 Papa Grigorie a trimis un mesaj la Universitatea din Oxford, în care o mustra pentru că a lăsat ca învățăturile lui Wycliffe să prindă rădăcină și cerea ca Wycliffe să fie redus la tăcere. Acest lucru l-a încurajat pe arhiepiscopul de Canterbury și pe alți episcopi, care s-au hotărât să se întâlnească și să cadă de acord asupra modului în care va fi pedepsit Wycliffe.

În ziua în care acesta urma să fie audiat, un bărbat pe nume Lewis Clifford, care era un membru al Curții, fără însă a avea prea multă putere, s-a dus la episcopi și i-a avertizat foarte serios să nu îl condamne sub nici o formă pe Wycliffe. Episcopii au fost atât de uluiți de această cerere încât nu au luat nici o atitudine împotriva lui Wycliffe în acea zi.

Secta lui a început să crească în ciuda opoziției Bisericii. Unele persoane autoritare de la Oxford au încercat să îl facă să tacă, alții l-au sprijinit cât au putut, iar Biserica l-a declarat eretic și i-a amenințat pe partizanii lui cu excomunicarea. O perioadă de timp Wycliffe ori a stat exilat, ori a stat ascuns, dar s-a întors în parohia sa înainte de a muri în 1384.

În 1415 Sinodul de la Constanz l-a declarat eretic notoriu pe Wycliffe, care a murit în erezia sa și s-a dispus mutarea oaselor sale din pământul sfințit. În 1425 rămășițele sale au fost deshumate, oasele i-au fost arse și aruncate în râu, Cuvântul lui Dumnezeu și adevărul învățăturii lui John Wycliffe nu vor fi nimicite niciodată.

Deși regele Richard s-a lăsat influențat de Papa Urban și Papa Bonifaciu IX și a publicat câteva decrete împotriva doctrinelor protestante, nu exista nici o mărturie ca cineva să fi fost condamnat la moarte pentru doctrine în timpul domniei sale.