Martyn Lloyd Jones

S-a născut la 20 decembrie 1899 în Cardif și a crescut în Llangeitho, Ceredigion. În 1921 și-a obținut diploma de master la una din cele mai bune clinice din Londra : Școala de medicină a Spitalului Sf. Bartolomeu. Deși medicina era pasiunea sa, exista în interiorul sufletului său o pasiune mai mare care creștea continuu: pasiunea pentru cei pierduți. Adevărurile Scripturii ardeau din ce în ce mai tare în conștiința sa, astfel că s-a decis să devină un slujitor al Evangheliei dăruindu-se în întregime lui Cristos. Astfel s-a întors în țara sa natală, Țara Galilor, în care vedea marea nevoie a unei treziri spirituale. În 1926 a fost chemat ca pastor al Bisericii Bethlehem Forward Movement Mission din Sandfield. În 1927 s-a căsătorit cu Bethan Phillips și au avut două fete: Ann și Elizabeth. După aproximativ zece ani se întoarce în Londra unde, timp de 30 de ani, predică câte trei predici pe săptămână de la amvonul Capelei Westminster. În 1968, după o operație, s-a decis să se retragă concentrându-se asupra editării și publicării predicilor sale, consiliând alți lucrători și participând la diferite conferințe. A predicat pentru ultima oară în 1980 la Barcombe Baptist Chapel. A încetat din viață la 1 Martie 1981.

Martyn Lloyd Jones a fost considerat unul din ultimii predicatori metodiști calviniști, viața sa fiind marcată de o profundă aplecare spre profunzime în două domenii: profunzimea doctrinei biblice și profunzimea unei experiențe spirituale vitale. A apărut doar o singură dată la televizor. Într-un interviu, a fost întrebat de ce nu este de acord să predice live la televiziune, la care a răspuns:” Ce aș face dacă Duhul Sfânt ar veni peste mine și m-ar stăpâni?”

J.I.Packer : Predicile sale veneau „cu forța unui șoc electric, făcând cel puțin unul dintre ascultători să aibă un sentiment mai profund al prezenței lui Dumnezeu, așa cum n-a mai făcut nici un alt om pe care-l cunoscuse până atunci”.

John Piper : „ Mereu și mereu el lupta pe două fronturi: pe de o parte împotriva intelectualismului mort, formal, instituționalizat, iar pe de altă parte, împotriva sentimentalismului superficial, orientat spre distracție, concentrat asupra omului. El a văzut situația disperată a lumii fără Cristos și fără speranță, precum și o Biserică fără puterea de a o schimba. O aripă a Bisericii făcea din țânțarul nostru intelectual – armăsar, iar o alta înghițea cămila compromisului evanghelic sau a învățăturii carismatice neglijente. Pentru Lloyd Jones singura speranță era trezirea istorică, care-L avea pe Dumnezeu în centru.”

Citate

Poate lucrul cel mai proeminent și care iese cel mai mult în evidență, cel ce a creat această chestiune și a cauzat cea mai mare confuzie de-a lungul secolelor, este ideea Bisericii de Stat. Ea a fost cel mai mare blestem din istoria bisericii și a lumii ! Desigur, lucrul acesta s-a văzut îndeosebi în Romano-catolicism, în Ortodoxia Răsăriteană cu variatele sale ramuri, cît și în Anglicanism, mai ales în anglicanismul acestei țări. Eu vă sugerez că această asociere dintre Biserică și Stat este responsabilă pentru multe dintre cele mai mari calamități din istorie, în mod direct, și indirect pentru reacțiile pe care le-a produs. Am văzut cum această alianță a produs o asemenea reacție violentă în Franța. Acolo este foarte dificil să separăm antagonismul față de Rege de cel față de Biserică, din cauză că aceștia au fost una. Astfel, când oamenii s-au revoltat împotriva Regelui, s-au revoltat și împotriva Bisericii. Asta este ce s-a întâmplat în Franța și în Rusia. Rușii nu doar că au suferit sub tirania țarilor, oameni destrăbălați (imorali), ci și sub tirania unor creaturi monstruoase, ca preotul Rasputin, și a puterii Ortodoxiei rusești. De aceea, când s-au descotorosit de unul, s-au descotorosit și de celălalt, fiindcă aceștia și-au aparținut. Fără îndoială că aceasta este, în prezent, o problemă acută atât în Spania cît și-n Portugalia, și este probabil să devină o problemă acută în Italia și alte țări.

…să ne întoarcem la Scriptură și să încercăm să-i rezumăm învățăturile. Prima este, că Noul Testament nu susține deloc revoluția, mai degrabă opusul, reversul acesteia. Luați de pildă, atitudinea față de sclavie. Este negreșit importantă în acest moment. Observați că atunci când Noul Testament a vorbit despre aceasta nu a denunțat sclavia ca atare și nici nu a încercat să o curme. Concepția creștină este ilustrată, de exemplu, în Epistola lui Pavel către Filimon, unde Apostolul Pavel, face un apel spiritual și solicită ca cel ce este sclav, deși rămâne un sclav, să fie tratat acum ca un frate și încă un frate preaiubit. Astfel, vedem că nu se aduce nici un atac generalizat asupra instituțiilor, cum a fost de pildă, cea a sclaviei. Fără îndoială că și mai semnificativ este caracterul simbolic al Cărții Apocalipsei, a descoperirii făcute lui Ioan, unde situația este descrisă foarte deliberat, într-o manieră simbolică pentru ca creștinii să poată primi mângâiere, ajutor și iluminare, dar fără a le agrava poziția și fără a le adăuga suferințelor lor printr-o denunțare a puterilor religioase și pământești ce le erau potrivnice și-i persecutau. O citire onestă a Noului Testament ne lasă cu această impresie, și anume că creștinismul nu este o mișcare revoluționară, așa cum ar dori să credem cei ce fac parte din această nouă mișcare a teologiei revoluției sau a liberaționismului. Lucrul acesta este complet contradictoriu învățăturii Noului Testament. De partea cealaltă creștinul este reprezentat ca „sare” în societate și ca „plămădeală”, ideea acestor comparații fiind negreșit faptul că acesta, creștinul, se presupune să fie o influență tăcută printr-un proces lent de influențare a societății.

Greșesc dacă spun că primejdia calvinismului este de a exagera întotdeauna ordinea ? Ordinea trebuie accentuată, însă există pericolul de a o exagera, de a o accentua prea mult. Arminianismul accentuează prea mult libertatea. Produce o concepție „laissez-faire” în economie care întotdeauna produce inegalități (discrepanțe) - unii oameni, devenind extraordinar de bogați, iar alții ajung să se zbată în lipsă și sărăcie. Această perspectivă care este esențialmente arminiană întotdeauna duce la o reacție, producând întâi haos, apoi o reacție violentă ce sfârșește într-o dictatură a dreptei, sau a stângii. Sîntem acum martorii mișcărilor particulare anti-Dumnezeu cît și ai unei atitudini mondiale împotriva lui Dumnezeu. Și nu numai atât. Imperiul Turcesc a fost destrămat, iar Iudeii se află în Palestina. Cât de greu ne este să înțelegem cum de au crezut puritanii că Anglia a fost națiunea aleasă ! Anglia, nu este poporul ales. Străvechiul popor al lui Dumnezeu, este. Din cauza neascultării ei acea națiune a fost lăsată deoparte, iar Hristos a spus că Dumnezeu va da împărăția unei „nații ce va aduce roade” - și anume, bisericii. Dar El nu și-a abandonat poporul Său antic. Cel puțin, așa mi se pare mie că există unele semne care ar trebui să ne facă să ne gândim. Acestea aduc o mare mângâiere în confuzia și haosului cu care ne confruntăm în vremurile de față. Nu începem noi oare să fim și martorii unei fărâmițări și distrugeri finale a Bisericii Romano-catolice ? Nu știu. Dar este de datoria noastră ca și creștini să ne ținem ochii deschiși.

Un alt principiu de mare importanță într-o vreme ca a noastră este inutilitatea schimbării unei forme de tiranie cu alta. Nu are rost, de asemenea, să te lupți împotriva unor șanse inegale. Astfel, în zilele noastre în multe țări creștinul nu poate să facă nimic decât să se mulțumească cu o rezistență pasivă, până ce guvernul său nu se interferează în relația sa cu Dumnezeu, sau închinarea pe care i-o aduce. Atunci rezistența sa devine una activă. Dar dacă trăiește într-o țară unde un mare număr de oameni cad de acord asupra reformei și îmbunătățirii condițiilor sociale, lucru ce pare posibil, atunci eu spun că este de datoria lui să li se alăture și să le aparțină. Dar, niciodată nu trebuie să devină nesăbuit sau necugetat. Trebuie să rămână pasiv în rezistența (opoziția) lui până ce crede că este posibil să se producă dezirabila schimbare.