Nicolae Moldoveanu

Dacă Vasile Alecsandri a fost considerat „Bardul de la Mircești”, iar Mihai Eminescu „Luceafărul poeziei românești”, pentru că au constituit o solidă temelie a literaturii române în versuri, mă întreb cum ar trebui calificat Nicolae Moldoveanu a cărui creație a făcut să pulseze mai rapid și mai puternic întreaga spiritualitate creștină, indiferent de denominațiune.

Cu cât mai mult, cu cât prestația artistică a acestui mare om a lui Dumnezeu s-a confirmat într-o perioadă istorică extrem de potrivnică, perioada comunistă, datorită căreia Nicolae Moldoveanu a făcut ani grei de închisoare. Dacă ar fi să aleg o metaforă reprezentativă vieții și creației sale, eu i-aș spune „David al spiritualității românești”.

Să fie integrat într-o denominațiune numai pentru că așa ar fi corect din perspectiva actelor de stare civilă, este foarte dificil pentru că, omul Nicolae Moldoveanu, s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor creștinilor.

Crescut în biserica ortodoxă, format în iuresul mișcării „Oastea Domnului”, pentru care a devenit un mare reprezentant, încheind, mai apoi din fermă convingere, legământul cu Domnul prin botezul în apă, și prieten al oricărui creștin, Nicolae Moldoveanu și-a deschis casa ca o biserică pentru prietenii din toate confesiunile creștine. El și-a făcut din muzică, aripi de har, care să poarte solia Evangheliei Domnului Isus.

„Muzica evanghelică, este de fapt, Cântarea de laudă și Cântarea duhovnicească, despre care vorbește limpede Cartea Sfântă: Efeseni 5:19; Coloseni 3:16, o muzică a liniștei și a odihnei, căci în liniște și în odihnă este mântuirea noastră.”( Isaia 30:15 )

- Nicolae Moldoveanu, Un cuvânt de început din Cântările Domnului, vol(1).

Fie că a trebuit cântată tăria credinței, puterile harului sau slava lui Dumnezeu, frumusețea și orânduirile Sale și a gloriei viitoare, „în arta fratelui Niculită se distinge accentul de măiestrie al creației populare românești, care prin el, emană o mireasmă christică unică”.

Aprecierea omului de cultură Nicolae Moldoveanu este foarte complexă și aproape imposibil de departajat, încât lucrarea lui, deși este un tot unitar, se împarte în trei mari domenii de creație: compoziție, poezie, proză. Toate trei însă, au ca temelie cercetarea Cuvântului lui Dumnezeu, ceea ce pentru fratele Nicolae Moldoveanu a devenit o patimă.

Din cercetarea Sfântului Cuvânt s-au născut cântările, și tot din acest Sfânt Izvor s-au născut meditațiile. Toate acestea sunt străbătute de firul roșu al gândului lui Dumnezeu, gând al unității în dragoste al tuturor copiilor Săi ( Ioan 11:51 - 52). Și textele cântărilor și a cugetărilor reflectă aceeași lumină: a unității, a rugăciunii și a revenirii Domnului, iar melodia compusă de fratele Niculită este inconfundabilă: „nu mișcă picioarele ci inima, căci Domnul Isus, inima ne-o cere, ca să facă să curgă din ea râuri de apă vie”.

În toată lucrarea aceasta, Nicolae Moldoveanu, smerit, fără nici o umbră de slavă deșartă, nu a înțeles să aibă vreun merit. Căci cine își are izvorul în Domnul Isus, nu poate gândi altfel.

Din ziua nașterii, 3 februarie 1922 și până în ziua trecerii în Slava lui Hristos, în 12 iulie 2007, Nicolae Moldoveanu și-a construit o punte spre veșnicie, așteptând momentul întâlnirii cu Isus, așa cum reiese din cântarea compusă în temniță:

Cer frumos, cer frumos

Loc al Domnului Hristos

Voi fi dus, voi fi dus,

În curând în tine Sus!

-„Cer senin”. Cântările Harului -

Cântări din temniță, vol 1, nr12

Aceasta este nădejdea care nu înșeală și pe ea se bizuiesc sora Lena, Daniela, Cristina, Natanael și toți frații care l-au iubit și care l-au condus pe ultimul drum, pe cel al cărui nume va rămâne puternic imprimat în conștiința credincioșilor români de pretutindeni, compozitorul creștin, Nicolae Moldoveanu.

Fratele Niculiță a fost un om iubit, de toți, deși cu siguranță au existat și unii care au încercat să îl împroaște cu noroi, prin afirmații, și trist că unii chiar oameni mari, au ajuns să scrie versuri împotriva lui. Totuși, cum de casa fratelui Niculiță a fost așa de plină, cum frații continuă să viziteze familia Moldoveanu, cum de a fost așa de solicitat, și chiar dacă îi era greu, nu voia ca să știe că frații sunt în oraș și nu trec în vizită pe la el.

Aș dori să răspund la aceste întrebări prin niște observații, cred eu obiective, deși s-ar putea să scap unele lucruri din vedere(pentru asta nădăjduiesc în ajutorul celor care l-au cunoscut pe fratele Niculiță mai bine decât mine)

1. Fratele Niculiță a semănat cu Domnul Isus.

În viața fratelui, Domnul Isus a luat chip, și El s-a văzut prin ceea ce fratele făcea. Îmi aduc aminte de a doua întâlnire cu fratele Niculiță. Strălucirea de pe fața lui se vedea că venea din transcendent. El era în comuniune cu Cel de dincolo, și i s-a imprimat pe chip frumusețea aceasta. Când am intrat la ei în casă, un prieten mi-a dat un cot și mi-a zis:

- Aici e prezent Domnul.

- De unde știi?

- Uite orga, Domnul spune că locuiește în mijlocul laudelor, crede-mă, e prezent Domnul.

Și așa a fost. Domnul Isus a guvernat viața fratelui Niculiță, deși recunoștea că este slab, recunoștea că nu de la el este ceea ce are, și că Cel care i-a dat toate astea este din lumea de dincolo, despre care a cântat CER SENIN. Când Îl iubești pe Domnul, nu se poate să nu-i iubești și pe cei care seamănă cu Domnul, de aceea fratele a fost așa iubit. Dincolo de cuvinte, venea o autoritate care se știa că nu este a lui Nicolae Moldoveanu, ci e din transcendent.

Odată a spus celor care erau lângă el:

- Apostolul Pavel a spus „Călcați pe urmele mele căci și eu calc pe urmele lui Cristos”… Eu pot să spun lucrul acesta, dar voi puteți să spuneți?

… au plecat capul cu toții întristați și rușinați.

„Doamne, lasă-ți chipul în noi”

Cât despre mine, l-am iubit pe fratele, și încă îl iubesc, chiar dacă a plecat Acasă – într-un fel mi-e dor de dumnealui, de vocea lui blândă, de cel care mi-a vorbit și m-a zidit, de cel prin care Domnul mi S-a descoperit. Da, mi-e dor… și nu numai mie ci și tuturor care l-au iubit și s-au simțit iubiți de fratele Niculiță.