Sundar Sing

1889 - S-a născut în Rampur, Punjab

1903 - Convertirea

1904 - Alungat de acasă

1905 - Botezat în Simla; începe viața de sadhu

1907 - Lucrează în spitalul pentru leproși în Sabathu

1908 - Prima vizită în Tibet

1909 - Intră la colegiul din Lahore pentru a se pregăti pentru lucrare

1911 - Returnează licența de predicator; se întoarce la viața de sadhu

1912 - Călătorește prin nordul Indiei și prin statele budiste din munții Himalaya

1918 - 1922 - Călătorește prin lume

1923 - S-a întors din Tibet

1925 - 1927 - Își petrece timpul scriind în liniște

1927 - Pleacă spre Tibet dar se întoarce datorită bolii

1929 - Încearcă să ajungă în Tibet și dispare

Scurtă biografie

Sadhu Sundar Singh a dispărut undeva pe colinele de la poalele munților Himalaya în 1929. Fiind un martor creștin a fost în aceeași măsură bine primit, persecutat și chiar lăsat să moară. Mulți misionari și chiar lideri creștini indieni l-au considerat ca fiind un convertit foarte excentric deoarece umbla în roba lui galbenă și cu turban, nefiind în pas cu creștinismul contemporan. Și totuși, chiar dacă nu auzise de cuvântul „indigenizare”, în prima jumătate a secolului al XX-lea el a făcut mai mult decât oricare alt om pentru a stabili că „Isus aparține Indiei.” El a arătat că creștinismul nu este ceva de import, străin, vreo religie îndepărtată ci este indigen nevoilor, aspirațiilor și credinței indiene. Rămâne unul dintre figurile importante ale creștinismului indian.

Sundar Singh s-a născut în 1889 într-o importantă familie sikh, ce deținea pământ, în statul Patiala, în nordul Indiei. Adepții sikhismului, respingând politeismul hindus și intoleranța musulmană, au devenit o națiune importantă cu religie proprie. Mama lui Sundar Singh îl ducea în fiecare săptămână să stea la picioarele unui sadhu, un ascet sfânt, care trăia undeva în junglă la câțiva kilometri depărtare, dar în același timp îl trimitea la o școală de misiune creștină unde putea să învețe limba engleză. Moartea mamei lui la vârsta de patrusprezece ani l-a aruncat într-o stare de violență și disperare. S-a întors împotriva creștinilor, i-a persecutat pe noii convertiți la creștinism și a ridiculizat credința lor. Ca ultimă sfidare a cumpărat o Biblie și a ars-o filă cu filă la el acasă în timp ce prietenii lui stăteau și îl priveau. În aceeași noapte s-a dus în camera lui decis să se sinucidă pe o șină de tren.

Totuși, înainte de răsărit, și-a trezit tatăl spunându-i că L-a văzut pe Isus Hristos într-o viziune și I-a auzit vocea. A declarat că începând cu acel moment îl va urma pe Isus Hristos. Deși nu avea mai mult de cincisprezece ani era complet dedicat lui Hristos și în cei douăzeci și cinci de ani cât a mai trăit a fost un martor eroic al Domnului său. Ucenicirea adolescentului a fost imediat testată atunci când tatăl lui i-a cerut cu insistență să renunțe la această absurdă „convertire.” Când a refuzat, Sher Singh a dat un banchet de adio în onoarea lui, apoi l-a denunțat și l-a dat afară din familie. Câteva ore mai târziu, Sundar și-a dat seama că mâncarea lui fusese otrăvită, iar viața lui a fost salvată doar cu ajutorul unei comunități creștine din apropiere.

Când a împlinit șaisprezece ani a fost botezat ca și creștin la biserica din Simla, un oraș sus de la poalele Himalayei. Cu ceva timp înainte de botez a locuit la Căminul Creștin pentru leproși (Christian Leprosy Home) în Sabathu, aproape de Simla, slujind pacienților leproși de acolo. A rămas unul din cele mai iubite locuri pentru el, locul în care s-a întors după botez. Apoi, în octombrie 1906, a plecat de acolo pe o nouă cale. Era un adolescent înalt, puternic și frumos, îmbrăcat în roba galbenă și cu turban. Toți îl priveau insistent când trecea pe lângă ei. Roba galbenă era „uniforma” unui sadhu hindus. Conform tradiției un sadhu hindus era un ascet devotat zeilor și care pe drumurile pe care le făcea prin sate și orașe fie cerșea fie stătea deoparte, în liniște, de multe ori era murdar și medita în junglă sau în vreun loc pustiu. Tânărul Sundar Singh alesese și el calea sadhu-ului, dar urma să fie un sadhu care acționa.

„Nu sunt vrednic să calc pe urmele Domnului meu”, spunea el, „dar, ca și El, nu vreau casă nici bunuri. Ca și El voi aparține drumului, voi împărtăși durerea poporului meu, voi mânca cu cei care îmi vor da adăpost, și voi spune tuturor oamenilor despre dragostea lui Dumnezeu.”

Și-a testat imediat vocația întorcându-se în satul său natal, Rampur, unde a fost primit foarte călduros. Aceasta era o pregătire slabă pentru lunile care aveau să urmeze. Foarte puțin pregătit să îndure greutăți fizice, sadhu-ul de șaisprezece ani a mers în nord prin Punjab, a trecut dincolo de trecătoarea Bannihal în Kahsmir, și apoi înapoi prin Afganistan-ul plin de musulmani fanatici și în Frontiera Nord-Vest infestată de tâlhari și în Baluchistan. Roba lui galbenă și subțire nu prea l-a protejat de zăpezi iar picioarele lui au fost pline de răni din cauza drumurilor pietroase. Nu trecuseră prea multe luni iar micile comunități creștine din nord îl numeau „apostolul cu picioarele sângerânde.” Acest început i-a arătat la ce anume să se aștepte în viitor. S-au aruncat cu pietre în el, a fost arestat, a fost vizitat de un pastor cu care a vorbit, acesta având o foarte ciudată apropiere de Isus, și după aceea a dispărut, și a fost lăsat să doarmă într-o colibă de la marginea drumului în neașteptata companie a unei cobre. Întâlniri de natură mistică și fizică, persecuții și primiri călduroase, vor caracteriza experiențele sale în următorii ani. Din satele de pe dealurile Simlei se vedea în depărtare linia lungă de zăpadă a munților Himalaya împreună cu vârful rozaliu Nanga Parbat. Peste aceștia era Tibetul, un teren budist închis unde misionarii încercaseră să pătrundă cu Evanghelia dar eșuaseră. Încă de când se botezase, Sundar simțea că Tibetul îl chema, iar în 1908, la vârsta de nouăsprezece ani i-a trecut granițele pentru prima dată. Orice străin care intra în acest teritoriu închis și fanatic, dominat de budism și închinare celui rău, risca atât teroare cât și moarte. Singh a primit acest risc cu ochii și cu inima larg deschise. Starea poporului l-a îngrozit. Locuințele lor lipsite de aer, ca și ei de altfel, erau mizerabile. Chiar și el a fost bătut cu pietre pe când se spăla în apă rece deoarece ei credeau că „oamenii sfinți nu se spală niciodată.” Hrana se putea obține cu mare greutate, iar el a trăit cu orz tare și uscat. Ostilitatea era peste tot. Și toate astea se întâmplau doar în „Tibetul de jos” aproape de graniță. Sundar s-a întors în Subathu hotărât să revină în următorul an.

A avut o dorință mare: să viziteze Palestina și să retrăiască unele dintre întâmplările din viața lui Isus. În 1908 s-a dus la Bombay, sperând să se urce pe un vapor potrivit. Dar spre marea lui dezamăgire guvernul a refuzat să îi acorde autorizație și a fost nevoit să se întoarcă în nord. În timpul acestei călătorii și-a dat dintr-o dată seama de existența unei dileme fundamentale a misiunii creștine în India. Un brahman leșinase în căruța aglomerată și sufocantă iar la următoarea stație, șeful de stație de origine Anglo-Indiană, a venit repede cu un pahar cu apă. Brahmanul - dintr-o castă înaltă hindusă - a aruncat-o cu oroare. Avea nevoie de apă dar o putea primi doar dacă era din propriul vas de băut. Când acest vas i-a fost adus a băut și și-a revenit. Sundar Singh și-a dat seama că în același fel India nu va accepta Evanghelia lui Isus oferită într-o înfățișare (formă) occidentală. Și-a dat seama că din cauza robei sale sadhu mulți răspundeau mesajelor sale.

Însă avea să urmeze o dezamăgire și mai mare. În 1909 a fost convins să înceapă pregătirea pentru lucrarea creștină la colegiul anglican din Lahore. De la bun început a fost chinuit de colegii lui pentru că era „diferit” și fără îndoială prea arogant. Această perioadă a încetat când capul răzvrătiților împotriva lui Sundar, l-a auzit pe acesta rugându-se încet pentru el, cu dragoste în voce și cuvinte. Însă alte tensiuni au continuat. Multe din cursurile de la colegiu păreau irelevante în ceea ce privea nevoia Indiei de a auzi Evanghelia, și apoi, pe măsură ce cursul se apropia de final, directorul i-a spus că acum trebuia să renunțe la roba de sadhu și să poarte îmbrăcămintea clericală europeană care era „respectabilă”; trebuia să folosească o formă de închinare anglicană; să cânte imnuri englezești; și să nu predice niciodată în afara parohiei fără o permisiune specială. „Să nu mai vizitez niciodată Tibetul?”, a întrebat. Pentru el aceasta era o respingere de neconceput a chemării lui Dumnezeu. Cu mare tristețe în inimă a părăsit colegiul, îmbrăcat tot în roba lui galbenă, iar în 1912 și-a început călătoria anuală în Tibet pe când zăpezile începeau să se topească pe cărările și trecătorile din Himalaya.

Povestirile din acei ani sunt uimitoare și uneori de-a dreptul incredibile. Într-adevăr au fost oameni care au insistat că acele întâmplări au fost mai degrabă mistice decât reale. În acel prim an, 1912, s-a întors cu o extraordinară relatare legată de faptul că găsise într-o peșteră într-un munte - Maharishi din Kailas - un pustnic creștin în vârstă de 300 de ani, cu care petrecuse câteva săptămâni în părtășie. Alte povestiri erau mai credibile, deși mai teribile. Fusese cusut într-o piele udă de iac și lăsat să fie omorât pe măsură ce aceasta se micșora sub soarele dogoritor ... fusese legat în materiale în care se aflau lipitori și scorpioni pentru a-l împunge și a-i suge sângele ... fusese legat de un pom ca momeală pentru animale sălbatice. Cu ocazia acestor întâmplări și a altora el fusese salvat de membri ai „Misiunii Sunnyasi” - ucenici secreți ai lui Isus care purtau semnele hinduse, oameni pe care el susținea că îi întâlnise peste tot în India.

Nu se știe dacă el a câștigat mulți ucenici ai lui Hristos cu ocazia acestor călătorii în Tibet pline de hazard. Pentru tibetani era ori budismul ori nimic. Să-L recunoască pe Isus Hristos însemna să ceri moarte. Dar modul curajos de predicare al Sadhu-ului nu se poate să fi rămas fără efecte.

Pe măsură ce înainta în vârstă (în perioada când avea între 20-30 ani) lucrarea lui crescuse mult, și cu mult înainte să împlinească treizeci de ani numele și înfățișarea lui erau cunoscute în toată lumea creștină. Pentru a-și menține smerenia, a descris în termenii unei viziuni lupta sa cu Diavolul dar de fapt a fost mereu uman, abordabil și umil, cu simțul umorului și cu mare iubire pentru natură. Aceasta, împreună cu „ilustrațiile” sale din viața de zi cu zi, a avut un mare impact asupra celor cărora s-a adresat. Mulți oameni au zis: „Nu doar seamănă cu Isus, chiar vorbește cum probabil Isus a vorbit.” Și totuși vorbele lui și discursurile proveneau dintr-o meditație profundă pe care o făcea dis de dimineață asupra Evangheliei. În 1918 a pornit într-o călătorie lungă în sudul Indiei și Ceylon, iar anul următor a fost invitat în Burma, Malaya (Malaezia?), China și Japonia. Câteva dintre povestirile lui din aceste călătorii erau la fel de ciudate ca cele din aventurile sale tibetane. Avea putere asupra animalelor sălbatice, așa cum a avut asupra leopardului care s-a furișat lângă el în timp ce el se ruga și s-a ghemuit lângă el în timp ce Sundar îl mângâia pe cap. Avea putere asupra răului, de pildă cu vrăjitorul care a încercat să îl hipnotizeze când erau într-un vagon și a învinuit Biblia din buzunarul sadhu-ului pentru eșecul de a-l hipnotiza. Avea putere asupra bolii și neputinței, deși nu a permis niciodată ca darurile sale de vindecare să fie cunoscute public.

De mult Sundar Singh dorea să viziteze Anglia iar oportunitatea a apărut în momentul în care Sher Singh, tatăl lui, a venit la el și i-a zis că și el devenise creștin și dorea să îi dea bani pentru călătoria sa în Anglia. A vizitat Occidentul de două ori, a mers în Anglia, Statele Unite și Australia în 1920 și din nou în Europa în 1922. A fost primit de creștini de orice fel iar cuvintele lui cercetau inimile oamenilor care acum aveau de-a face cu urmările Primului Război Mondial iar aceștia aveau o atitudine superficială în ceea ce privea viața. Sundar a fost îngrozit de materialismul, goliciunea și lipsa religiei pe care a găsit-o peste tot, punând-o în contrast cu conștientizarea lui Dumnezeu a Asiei, oricât de limitată era ea. Odată întors în India și-a continuat lucrarea, deși era evident că era tot mai slăbit din punct de vedere fizic.

Darurile lui, farmecul lui personal (forța lui), relevanța lui Hristos așa cum el a prezentat-o indienilor i-ar fi putut conferi lui Sundar Singh poziția de lider într-o biserică indiană. Dar până la sfârșitul vieții sale a rămas omul care nu căuta nimic spre propriul bine, ci doar oportunitatea de a-L oferi pe Hristos tuturor. Nu a aparținut nici unei denominațiuni, și nu a încercat să înceapă una, deși a avut părtășie cu creștini de tot felul. El a trăit (ca să folosesc o expresie mai recentă) pentru a face cunoscut poporului său pe „Isus al drumului indian.”

În vara din 1923 a făcut ultima din călătoriile sale regulate în Tibet și s-a întors epuizat. Zilele în care mergea din loc în loc să predice erau în mod evident pe sfârșit, iar în următorii ani, în propria sa casă sau în cele ale prietenilor de pe dealurile Simlei, s-a dedicat meditației, părtășiei și a scris unele lucruri pe care avusese ocazia să le predice.

În 1929, împotriva tuturor sfaturilor prietenilor săi, Sundar s-a hotărât să mai facă o ultimă călătorie în Tibet. În aprilie a ajuns la Kalka, un mic oraș mai jos de Simla, era un bărbat prematur îmbătrânit în roba galbenă printre pelerini și sfinți care își începeau propria lor călătorie spre unul din locurile sfinte hinduse la ceva kilometri depărtare. Unde a mers după aceea nu se știe. Fie că a căzut în vreo prăpastie, a murit de oboseală, sau a ajuns în munți, va rămâne un mister. Sundar Singh fusese văzut pentru ultima oară. Dar a rămas mai mult decât amintirea sa și a rămas unul dintre persoanele cele mai prețuite și creatoare din istoria și dezvoltarea bisericii lui Hristos în India.