Traian Dorz

Literatura sensibilității religioase românești a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unică, prin profunzimea trăirii religioase.

Poetul a văzut lumina zilei în noaptea de Crăciun a anului 1914, în cătunul Râturi (azi Livada Beiușului) din comuna Mizieș, județul Bihor, în apropiere de Beiuș. Părinții săi, Constantin și Maria, erau buni gospodari și creștini respectați în sat pentru cinstea și vrednicia lor. Era unicul copil la părinți și, bineînțeles, aceștia voiau să-l vadă ajungând un bun gospodar la casa lui și un sprijin de nădejde la bătrânețe. Băiatul însă se simțea născut pentru altceva, mai bun. Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuța bibliotecă a școlii primare și în aceea a bunului său învățător, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor șapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viața copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existenței sale. La examenul de încheiere a celor șapte clase primare, susținut la Beiuș în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru răspunsurile exemplare la această disciplină, i-a dat ca premiu special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul și conducătorul pământesc al Mișcării Oastea Domnului, înființată la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituală a poporului nostru în granițele ortodoxiei străbune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspătul absolvent. În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cărții, simți că trebuie să-și schimbe viața, așa cum autorul, în final, o propunea fiecărui cititor.

Printr-o scrisoare adresată centrului Oastei din Sibiu, îl ruga pe Părintele Iosif Trifa să-l înscrie și pe el în rândurile ostașilor și să-i trimită foaia „Oastea Domnului”, suplimentul duhovnicesc al săptămânalului «Lumina Satelor». Ambele erau redactate de către preotul sibian.

Frecventarea cărților din biblioteca școlii și pe cele ale profesorului de religie care l-a premiat a avut două consecințe importante asupra adolescentului. Prima era aceea că poate să aspire la ceva mai mult decât majoritatea tinerilor de vârsta lui și deci să iasă din perimetrul vieții rurale. Ca urmare, fără știrea părinților, se prezintă la examenul de admitere la „Școala de Arte și Meserii” din Beiuș. Reușește printre primii, dar tatăl său îi dă de urmă și-i interzice să urmeze cursurile acestei școli. La fel pățește și în urma reușitei la „Liceul Militar” din Târgu Mureș. Sunt primele interdicții care intervin în viața lui.

A doua consecință, și cea mai importantă, a fost aceea că lectura cărților Oastei Domnului și a foilor ei religioase i-a trezit pe nesimțite dorința și disponibilitatea sufletească de a scrie el însuși versuri spre slava lui Dumnezeu. Astfel trimite primele sale încercări Părintelui Iosif Trifa, iar acesta, intuindu-i talentul și evoluția viitoare, i le publică în „Lumina Satelor”. Exercițiul acesta creator însemna pentru el o descărcare și o împlinire, în același timp. În spiritul ostășiei, începe deplasările prin satele din jurul Beiușului, în misiune cu cartea și cu propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Când a împlinit vârsta de 18 ani, părinții îl silesc să se căsătorească, crezând că întemeierea unei familii va pune capăt plecărilor sale misionare. Dimpotrivă, situația familială se înrăutățește. În lucrarea sa autobiografică „Hristos - mărturia mea” sunt înfățișate aceste frământări care, în cele din urmă, sfârșesc prin chemarea pe care i-o face Părintele Iosif Trifa, în 1934, de a merge la Sibiu. Aici, alături de mentorul său, va începe o bogată activitate publicistică, lucrând la redactarea periodicelor „Oastea Domnului”, „Isus Biruitorul”, „Ecoul”, „Glasul Dreptății”, „Ostașul Domnului” etc. Tot la Sibiu îi va apărea și primul volum de versuri, „La Golgota”. Din 1938 și până în 1943, împreună cu învățătorul Ioan Marini, va fi redactor la Oradea, la Cluj sau în alte locuri din țară al publicațiilor religioase: „Ogorul Domnului”, „Viața Creștină”, „Misionarul Vieții Creștine”, „Familia Creștină”, precum și al calendarelor-almanah ale acestora. N-a mai urmat nici o școală, dar va evolua spiritualicește ca un autodidact de elită, până ce Dumnezeu îl va chema la El.

Timp de mai bine de șase decenii, Traian Dorz va fi unul din cei mai buni misionari ai Oastei Domnului, psalmist și propovăduitor neînfricat. Blestemul interdicțiilor a planat însă mereu asupra lui, parcă pentru a-l împiedica cu orice preț să-și împlinească chemarea pentru care Dumnezeu l-a rânduit. Aproximativ optsprezece ani, părinții și soția, care nu i-au înțeles această chemare, au iscat fel și fel de opreliști pentru a-l împiedica să-L vestească pe Iisus Hristos așa cum cerea Biserica cea Luptătoare. Începând cu anul 1948, când regimul necredinței a preluat puterea politică, sugrumând libertățile religioase, și până la moartea sa, în 20 iunie 1989, interdicțiile s-au permanentizat și diversificat. Oastea Domnului, mișcare a ortodoxiei militante, a fost declarată „secta cea mai periculoasă” și scoasă în afara Legii pentru că nu voia să renunțe la crezul ei creștin, ci, dimpotrivă, să-l mențină viu în conștiința credincioșilor Bisericii noastre bune și străbune. De-a lungul existenței sale zbuciumate, presărată cu scurte pauze, poetul a totalizat peste șaisprezece ani de închisoare. În 1959, a fost condamnat la șaptesprezece ani de muncă silnică pentru întreaga lui activitate. Decretul de grațiere generală din 1964 îi va reda libertatea. Va fi însă supravegheat pas cu pas și împiedicat sistematic să scrie și să-și manifeste convingerile sale. Domiciliile forțate, chemările inopinate la organele de securitate îl vor ține mereu într-o stare de alertă. Interdicțiile devin acum și mai supărătoare și umilitoare.

Cândva, într-un trecut de tristă amintire, a nu știu câta „secție” dintr-un nechemat și obtuz „Comitet Central” al Partidului Comunist, care avea pretenția să ia locul lui Dumnezeu în lume, a hotărât, într-o ședință de pomină, „axată pe problemele muncii scriitoricești”, că numitul Traian Dorz, fiind un mistic retrograd, n-are dreptul să scrie, ba, mai mult, n-are nici talent!! Era ca și cum cineva ar porunci soarelui să nu mai lumineze sau izvorului cristalin să nu mai curgă, sau vulcanului să nu mai erupă!

Astfel, după cum afirmam în rândurile precedente, mai bine de șaptesprezece ani și alți ani grei de presupusă libertate, acești oameni nesăbuiți s-au jucat „de-a privighetoarea și colivia” cu poetul Traian Dorz. Dar cântărețul încătușat n-a putut fi oprit. El a devenit, cum spunea un admirator al său, „o harfă spânzurată de-o streașină de închisoare”, vorbind întregii lumi despre credința în Hristos și despre calvarul României creștine.

În pauzele de „libertate”, cu domiciliul obligatoriu la Livada Beiușului, trudind din zori și până-n noapte la muncile câmpului, seara, întors acasă istovit, „cu mâini bătătorite de sapă și de ger”, după o cină frugală, se așeza în pat, unde, acoperindu-se complet cu pătura, la lumina lanternei, își scria poeziile și meditațiile creștine. Milițianul sau paznicii de noapte, dacă zăreau cumva vreo luminiță înăuntru, băteau în geam, aducându-i aminte că „n-are voie să scrie!”. Trebuia să doarmă, să fie bun de muncă a doua zi pe „ogoarele înfrățite și înfloritoare ale colectivei”.

Astfel și-a petrecut multe nopți, plângând, rugându-se și scriind, acest trandafir al Golgotei, despre care călăii veacului, zdrobindu-l, n-au știut că-i vor spori și răspândi și mai mult mireasma gândului și a simțirii sale.

Nu mai vorbim de cele aproape 200 de poezii create în închisoare fie scriindu-le pe câte un ciob de sticlă găsit din întâmplare și apoi memorate, fie bazat numai pe memorie. În aceste condiții grele de neînchipuit, cu multe sacrificii, lipsuri și riscuri de tot felul, au fost create în închisoare și lagăre de muncă forțată ori în precarele pauze de libertate cele aproximativ 100 de titluri de lucrări. Unele volume din această vastă operă cuprind eseistica religioasă, meditații creștine, altele sunt niște avântate pledoarii pentru păstrarea credinței, iar altele, povestiri pentru copii de toate vârstele. Poeziile sale totalizează un număr de peste 5000 de titluri, la care se mai adaugă 7000 de proverbe versificate, din înțelepciunea românească și aceea a diferitelor popoare.

Din toată această operă, doar câteva volume de poezii au văzut lumina tiparului, până în 1947. Creația poetică a acestor ani este strânsă în volumul „Spre Țara dragostei”, apărut în 1947. După 1948, timp de mai bine de patruzeci de ani, nu s-a tipărit în țară nici o carte dorziană. În schimb, precum în Evul Mediu, a înflorit epoca tenace a copiștilor. Manuscrisele erau copiate cu mâna sau la mașina de scris, în clandestinitate și în condiții de mare risc. Existența acestor acțiuni dovedește cât de mare era setea după literatura creștină în catacombele Estului. Tot atât de primejdioasă și ilegală era răspândirea operei prin benzi magnetice.

Totuși măcar o parte din opera poetică a lui Traian Dorz a văzut lumina tiparului, în străinătate, prin bunăvoința și dragostea mai mult sau mai puțin dezinteresate ale unor credincioși neoprotestanți. Menționăm că acceptul pentru tipărirea acestor lucrări a fost dat de către autor numai după repetatele încercări de publicare eșuate în România.

Tipărirea în afara țării a acestor cărți a atras mânia autorităților comuniste care, în ciuda tuturor așteptărilor, tocmai într-o perioadă de o mai mare deschidere spre Occident prin relații economice și culturale, în 1982, l-au arestat pe poet și l-au condamnat la doi ani de închisoare pentru delictul de tipărire și răspândire de literatură interzisă. Probabil, trebuia ca jertfa să fie dusă până la desăvârșire. În urma intervenției publice din străinătate, a fost eliberat după câteva luni.

Ajuns din nou în mijlocul fraților săi de credință, eroul creștin își va continua lupta cu și mai multă dârzenie pentru apărarea adevărului și pentru recunoașterea Mișcării Oastei Domnului în adevărata ei lumină de către autoritățile de stat și de către păstorii și ierarhii de atunci ai Bisericii Ortodoxe.

Tema majoră a creației dorziene o constituie Golgota „izvorul nețărmuritei și veșnicei iubiri” și biruința învierii lui Iisus cel Răstignit. Pentru unii, poetul ar putea să pară o liră monocordă: Iisus, Iisus, Iisus. Dar pe această liră, cântarea poetului ne face să simțim adâncimile inefabile ale credinței. Aceasta, pentru că în Iisus, așa cum ne spune apostolul neamurilor, „sunt ascunse toate vistieriile înțelepciunii și ale cunoștinței” (Col. 2, 2-3) și de aici, îndemnul aceluiași apostol: „Iar peste toate acestea, îmbrăcați-vă în dragoste, care este legătura desăvârșirii” (Ibid. 3, 14). Iar dacă Dumnezeu este iubire, atunci înțelegem de ce acest poet este un cântăreț înfocat al Iubirii. Din acest ocean fără margini izvorăsc toate apele creației sale lirice. Realitățile vieții și ale istoriei devin, pe harfa sa, tot atâtea râuri care, transfigurate și primind aura veșniciei, se reîntorc tot în el, găsindu-și și împlinirea, și desăvârșirea.

În volumul „Locurile noastre sfinte” - o îmbinare fericită între poezie și proză - locurile, evenimentele și personalitățile istoriei noastre nu sunt văzute doar sub aspectul lor real. Poetul scoate la lumină tocmai planul spiritual al acestora, făcându-ne să vedem partea lor nevăzută cu ochiul omenesc, dar care devin palpabile prin ochiul credinței. Astfel, toate aceste realități primesc o dimensiune hieratică, devenind niște uriașe fresce în catedrala istoriei noastre. Meșterul Manole, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu, Horia, Alba Iulia, Târgu Jiu, Curtea de Argeș, Mureșul, Oltul, bisericile și troițele maramureșene, toate acestea se transformă în personaje sau în locuri emblematice ale spațiului nostru mioritic, ducându-ne în final spre Patria de dincolo de zare. În acest fel, această carte-album se transformă într-un manual de educație a tuturor generațiilor, autorul devenind un pedagog național.

La fel de original în valențele sale spiritual-morale este și volumul „Minune și Taină”, dedicat Maicii Domnului. Preacurata Născătoare de Dumnezeu, în viziunea poetului, este în același timp și modelul de mamă pentru toate femeile din lume. Maica Domnului înfățișată de poetul transilvănean trăiește sub cerul românesc, în țara aceasta din care a făcut o grădină a sa. De aceea și gesturile sale, și grija pentru Pruncul Sfânt ne aduc în față imaginea mamei după cea mai bună și sfântă tradiție a acestor meleaguri. Din acest unghi spiritual, poetul a „românizat” întreaga imagine a Maicii Domnului în cel mai nobil înțeles al cuvântului.

Într-o vreme ca aceea a zilelor noastre, în care interesul pentru poezie scade tot mai mult, publicul găsind alte căi pentru a-și hrăni și desfăta sufletul și pentru a-și satisface setea de frumos, poezia psalmistului bihorean are o mare putere de a mișca inimile și conștiințele, de a le transforma, înnoindu-le, prin Iisus Hristos, Mântuitorul lumii. La peste o mie din poeziile sale li s-au creat melodii adecvate, intrând astfel în biserici, în mânăstiri și în alte medii religioase din țară și de peste hotare. Dovada ne-o oferă cea de-a opta ediție a acestor cântări nemuritoare, ce apare sub titlul „Să cântăm Domnului”.

Cu toate că poetul a cunoscut suferința pe toate treptele ei, el rămâne un poet al luminii, al iubirii, al credinței și smereniei. Versurile sale îmbracă expresia imnului și a odei sau devin, când e cazul, cântec de luptă care apără drepturile lui Dumnezeu într-o lume în care cel rău se silește pe orice cale să apere drepturile omului la păcat, adică la desfigurarea sa moral-spirituală. Așadar, aceste versuri au devenit niște cântări luptătoare.

În noaptea spre dimineața zilei de 20 iunie 1989, Traian Dorz se întâlnea cu Luceafărul Dimineții. Sufletul lui își anunța răsăritul pe firmamentul altei lumi, acolo unde îl așteptau brațele deschise al Mirelui său Ceresc, de a Cărui întâlnire i-a ars în dor nestins întreaga viață. El i-a luat de pe umăr crucea și i-a așezat pe frunte strălucitoarea cunună a biruințelor. Privighetoarea a părăsit cuibul ei de lut, spre a se așeza pe una din crengile pomului vieții veșnice.

Prin patosul ideilor, prin calitatea expresiei poetice, prin mesajul ei divin-uman, opera creată de Traian Dorz îl situează în constelația unor mari creatori ai sensibilității religioase, precum ieroschimonahul Daniil Tudor, Vasile Voiculescu, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru, Ioan Alexandru, iar prin conotațiile mistice, de ce nu, și cu Daniel Turcea.

Putem afirma cu toată convingerea că poetul interzis Traian Dorz de-abia acum, după moartea lui, își începe cariera literară.