William C. Burns

William Chalmers Burns s-a născut în Dun, Scoția, în anul 1815, și a murit în portul din orașul New Chwang, China, în anul 1868. Viața lui a fost caracterizată de un devotament profund față de Isus Cristos oriunde era îndrumat să meargă. După ce a fost autorizat ca lucrător al Evangheliei de către Biserica scoțiană în anul 1839, și-a amânat pentru câteva zile călătoria spre est pe care o planificase. În această perioadă și-a folosit darurile deosebite de evanghelist atât în Scoția, cât și în afara acesteia. El făcea parte din grupul de tineri pe care Dumnezeu l-a ridicase în zilele lui M'Cheyne și frații Bonar. Singura lor preocupare era pentru biruința crucii la nivel mondial. Din focarul de lumină al trezirii, el a călătorit pe mare spre întunericul Chinei în anul 1847, iar acolo a slujit neîncetat, și cu puțină odihnă până pe data de 4 Aprilie 1868, când a rostit ultimele sale cuvinte: „A Ta este Împărăția, puterea și slava în vecii vecilor.” Puține vieți au zugrăvit aceste cuvinte atât de viu ca viața sa.

În septembrie 1840, pastorul renumit al Scoției, un om al rugăciunii, Robert Murray M’Cheyne, i-a scris o scrisoare lui William C. Burns. Printre altele, el scrie: „Sunt ferm convins că dacă vrem să fim instrumente (într-o trezire adevărată), trebuie să fim curățiți de toată murdăria cărnii și a duhului. Oh, strigă pentru sfințenie personală, pentru o apropiere constantă de Dumnezeu prin sângele Mielului! Scaldă-te în razele Sale - lasă-te în brațele dragostei - fii plin de Duhul, sau dacă nu, succesul lucrării tale va fi numai spre tulburarea ta veșnică.”

William C. Burns, la fel ca M’Cheyne, nu a fost doar un om al teoriilor pline de speranță și al vorbelor goale. Prin predicarea și rugăciunea sa fierbinte, mii de oameni erau literalmente martori ai gloriei palpabile a lui Dumnezeu. De la o vârstă fragedă, inima lui C. Burns a fost zdrobită pentru o lume pe moarte și pierdută. Se spune că atunci când avea 17 ani a fost adus de mama lui din orășelul liniștit, Kilsyth în orașul agitat, Glasgow. În timp ce mama lui făcea cumpărături, fiul ei s-a despărțit de ea. După ce a mers pe urmele lui, l-a găsit într-un final pe o străduță cu lacrimi curgându-i pe obraji. A văzut că era într-o mare agonie și i-a spus:

-Willie, băiatul meu, ce te doare? Ești bolnav?

Între suspine, el i-a răspuns:

-O, mamă, mamă - zgomotul pașilor al acestor oameni fără Hristos care se îndreaptă spre iad îmi frânge inima.

Ochii spirituali ai tânărului William Burns au văzut o frântură din groaza veșnică ale unei eternități fără Hristos. Fără îndoială, această viziune a ajutat la modelarea tânărului acestuia care, mai târziu, a fost unul din instrumentele cheie în marea trezire a anului 1839 din Kilsyth. Deseori era pe genunchi, fiind purtat într-o mijlocire aproape continuă. „Plângea ore în șir, într-o agonie adâncă a sufletului, pentru o biserică decăzută și pentru sufletele pierdute care mergeau în iad”. Slujirea sa a fost profund marcată de o intensitate și urgență divină. Ca urmare, predicarea sa avea rezultate extraordinare.

Domnul Burns își amintește de o perioadă din timpul trezirii din Kilsyth când oameni robuști cădeau neputincioși sub puterea ciocanului Evangheliei. „În tot acest timp în care am vorbit, oamenii au ascultat cu cea mai mare atenție. Într-un final, sentimentele lor au devenit prea puternice și au izbucnit în lacrimi și suspine, în plâns și vaiete amestecate cu strigăte de slavă și laude ale unor copii ai lui Dumnezeu. Tabloul majorității oamenilor mi-a oferit imaginea vie a stării păgânilor de la judecată din ziua venirii lui Hristos. Unii strigau în agonie. Bărbați robuști cădeau la pământ ca morți. Așa era mișcarea generală chiar și după repetarea îndelungată a invitației urgente și fără plată făcută de Domnul păcătoșilor.”

Mai târziu, William Burns a aflat că în noaptea precedentă acestei întâlniri pline de putere, un grup de credincioși se adunaseră să lupte în rugăciune pentru cei pierduți și nemântuiți. În timpul acestor zile minunate de trezire, slava nu era ceva neobișnuit pentru Burns și pentru mulți alții care se rugau fierbinte și agonizau toată noaptea. Ca urmare, gloria lui Dumnezeu se pogora zi de zi. Din nou, William Burns ne descrie efectul miraculos al Duhului trezirii. El scrie: „În încheierea unei predici solemne adresate unor suflete nerăbdătoare, puterea lui Dumnezeu s-a pogorât deodată și toți erau înecați în lacrimi. A fost ca izbucnirea unui șuvoi stăpânit mult timp. Lacrimile curgeau din ochii multora, iar unii cădeau la pământ plângând după milă. Întregul oraș era mișcat. Cei nemântuiți turbau de furie, dar Cuvântul lui Dumnezeu înainta și triumfa.”

Chiar și după ce a fost folosit de Dumnezeu pentru a răscoli Scoția, pasiunea lui Burns pentru suflete încă nu era satisfăcută. La scurt timp, el a plecat în China să predice Evanghelia celor care nu auziseră niciodată numele prețios al lui ISUS! El era recunoscut ca fiind primul om al trezirii din vremea aceea și, cu toate acestea, s-a consacrat cu bucurie unei vieți de întuneric și greutăți pe câmpul misionar atât de neglijat al Chinei. Nici un alt episod din viața minunată a lui Burns nu arată mai mult din caracterul său extraordinar, decât această decizie. Făcând lucrul acesta, el a lăsat în urmă popularitate, prestigiu, bogăție și pe cei dragi. Când a fost întrebat când ar fi gata să plece în China, răspunsul lui a fost „ACUM”. El a declarat cu îndrăzneală: „Sunt gata să ard cu totul pentru Dumnezeu. Sunt gata să sufăr orice greutate, dacă astfel aș putea în vreun fel să mântuiesc pe unii. Dorința fierbinte a inimii mele este să-L fac cunoscut pe Mântuitorul meu glorios acelora care nu au auzit niciodată despre El.” Într-o altă împrejurare, Burns a spus: „Dorința inimii mele este ca, înainte de moarte, să înconjur o dată lumea și să predic Evanghelia astfel încât fiecare creatură să o audă”. Mama lui l-a asemănat cu un cuțit ascuțit care s-ar uza mai degrabă din cauza tăieturilor decât din cauza ruginei; și așa a vrut tânărul Burns să fie!

În 1855, William C. Burns l-a întâlnit pe neașteptate pe tânărul misionar din China cu numele de James Hudson Taylor. Această întâlnire aparent întâmplătoare a avut ca rezultat o mare binecuvântare pentru ambii bărbați. William Burns a găsit în Hudson Taylor un om după inima lui și, timp de 7 luni au umblat împreună ca suflete înrudite și colucrători. Domnul Burns a recunoscut de asemenea primirea călduroasă de care avusese parte Hudson Taylor din partea chinezilor, atunci când le predica în straiul specific chinezesc. Burns învăța cu repeziciune de la noul său prieten și, foarte curând a ajuns să-și însușească această practică. Impactul pe care experimentatul scoțian l-a avut asupra lui tânărului Taylor este evident din jurnalul și scrisorile lui Hudson Taylor. „Nu am avut niciodată un tată atât de spiritual ca domnul Burns”, scria Hudson Taylor. Lucrarea autobiografică a lui Hudson Taylor intitulată „O retrospectivă” ne oferă încă o lămurire cu privire la amprenta adâncă pe care Burns a avut-o asupra sa. Printre altele, el scrie: „Pentru mine, acele luni fericite au însemnat o bucurie și un privilegiu de neexprimat. Dragostea lui pentru Cuvânt era încântătoare, iar viața lui sfântă, plină de reverență și conversațiile lui constante cu Dumnezeu făceau ca părtășiile cu el să satisfacă chiar și cele mai adânci dorințe ale inimii mele. Relatările lui despre lucrările de trezire și despre persecuțiile din Canada, Dublin și din sudul Chinei erau atât pline de învățăminte, cât și interesante, deoarece, cu un adevărat discernământ spiritual, el scotea în evidență scopurile lui Dumnezeu în încercare în așa fel încât întreaga viață căpăta o formă și o valoare cu totul nouă. Opiniile sale, în special cele legate de evanghelizare ca fiind marea lucrare a Bisericii și de categoria evangheliștilor laici ca fiind o clasă pierdută și a cărei restaurare era cerută de Scriptură erau doar „gânduri-sămânță” care urmau să se dovedească a fi roditoare în organizația ulterioară a Misiunii Interne din China.”

„Aveam obiceiul să ne lăsăm bărcile cam pe la ora 9 dimineața, după rugăciunea pentru binecuvântare, luând cu noi un scăunel ușor de bambus. După ce alegeam un loc potrivit, unul dintre noi se urca pe acel scăunel și vorbea timp de 20 de minute în timp ce celălalt se ruga pentru binecuvântare; apoi, ne schimbam locurile și astfel, vocea primului se putea drege între timp. După ce trecea o oră sau două fiind astfel ocupați, mergeam într-un alt loc, la o oarecare distanță de primul și vorbeam din nou. De obicei, la amiază, ne întorceam la bărcile noastre pentru a lua prânzul, pentru a avea părtășie și pentru a ne ruga, iar apoi ne reluam lucrarea noastră din ușă în ușă până la căderea serii. După ceai și puțină odihnă, obișnuiam să mergem cu ajutoarele noastre băștinașe în câte o ceainărie unde deseori petreceam câteva ore în conversații libere cu oamenii. Nu arareori, înainte de a părăsi un oraș, aveam motive puternice să credem că oamenii înțeleseseră adevărul și dădeam multe Biblii și cărți celor interesați.” Un alt misionar din China a fost odată întrebat:

-Îl cunoști pe William Burns?

Misionarul a răspuns:

-Dacă-l cunosc? Toată China știe că el este cel mai sfânt om în viață!

William C. Burns a fost condus de o pasiune mistuitoare pentru Mielul lui Dumnezeu. În el, Dumnezeu a găsit un om căruia îi păsa cu adevărat. Îi păsa destul de mult pentru a asculta, pentru a se supune și pentru a sta pe genunchi. W. Burns și-a dat seama că rugăciunea superficială, goală era cel mai mare obstacol spre Împărăția lui Isus Hristos. Era de părere că lipsa insistenței și a suferinței în locul tainic de rugăciune îi oferă biruință lui Satan. Burns scrie: „Mulți din cei care merg în locul tainic și care sunt copiii lui Dumnezeu, intră și ies exact așa cum au intrat fără ca măcar să conștientizeze prezența lui Dumnezeu. Mai sunt și alți credincioși care, chiar și atunci când obțin într-adevăr o binecuvântare, iar sufletul le este puțin înviorat, părăsesc locul tainic fără să caute ceva mai mult. Merg în camera lor, intră în locul tainic, dar apoi, imediat ce s-au apropiat de El, cred că au fost deosebit de binecuvântați, astfel că își părăsesc camera și merg înapoi în lume… Oh, cum se face că tocmai copiii lui Dumnezeu stăruie atât de puțin? Cum se face că atunci când intră într-adevăr în locul lor de rugăciune pentru a fi singuri, se lasă atât de ușor convinși să se întoarcă înapoi goi? Și, în loc să se lupte cu Dumnezeu pentru ca El să-și reverse Duhul, ei ies din locul tainic fără nici un răspuns și se supun acestui lucru spunând că este voia lui Dumnezeu.”

În Ezechiel 22:30,31, prorocul ne spune ce se întâmplă atunci când Dumnezeu nu găsește bărbați și femei cu inima frântă în rugăciune și ascultători. „Caut printre ei un om care să înalțe un zid, și să stea în mijlocul spărturii înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc; dar nu găsesc nici unul! Îmi voi vărsa urgia peste ei, îi voi nimici cu focul mâniei Mele, și le voi întoarce faptele asupra capului lor, zice Domnul, Dumnezeu.” Cine dintre noi va sta în mijlocul spărturii și se va ruga, și se va ruga până când cerul va coborî pe pământ?